Vorbe spuse la somn

Iată un scurt fragment dintr-o conversație spontată a mamei întoarsă de la piață cu o vecină, care tocmai ducea la tomberon căldarea cu gunoi (eram de față prefăcându-mă că abia mai pot ține în mână sacoșa plină cu pătrunjel).

– Ăsta a lu’ P. e de groază, măi. Da’ tu știi ce era la gura lui acum două zile, aici, în fața scării? spune vecina plină de revoltă în glas.
– L-am mai auzit și eu, aprobă mama. Da’ ce să-i faci? Poate dacă așa se vorbește și la ei în casă…
– Nu știu ce să mai fac, că p-al meu nu-mi vine să-l mai las afară, se vaită vecina cu căldarea.

În tot acest timp, eu mă gândeam la seara când alături de ăla a lu’ P. și alți trei băieți, printre care și cel al vecinei, stăteam în cerc la blocurile din spate și ne întreceam să vedem care poate să strige mai tare acel cuvânt din dotarea masculină cu care nu vreau eu să-mi spurc blogul acum, pentru că, vezi Doamne, m-am emancipat.

Băiatul care nu înjură măcar o dată în a sa copilărie atunci înseamnă că părinții îl țin în casă legat de calorifer și cu genunchii pe coji de nuci, iar în cazul ăsta cineva trebuie să anunțe Protecția Copilului… În cele din urmă, micuțul va ajunge pe mâinile Monicăi Gabor. Dar asta e o cu totul altă poveste. Deci să revenim la mine, mama Amza, vecinii, copiii și înjurăturile aferente.

Mama credea despre mine că nu-i spurc pe alții cu un limbaj trivial. Era mulțumită că reușise să mă educe în așa hal încât să fiu o ușă de biserică, chiar un exemplu de „ce copil cuminte este a lu’ Amza“ în casele vecinilor cu odrasle de seama mea. Totul până într-o frumoasă dimineață de vară când, cu ochii mijiți de somn, orbecăiam prin casă căutându-mi prosopul de plajă și papucii pe care îi uitasem sub nisip în urmă cu o zi. Bag de seamă că mama era cam șucărită pe mine. Am întrebat-o de prosop și răspunsul ei a fost un scurt și tăios “Hm!”. „Nu-i a bună“, mi-am zis.

– Da’ ce s-a întâmplat? mă bag eu în seamă cu ea, ros fiind de curiozitate.

Se face că nu mă aude, nici măcar nu-și întoarce privirea către mine.

– Mamă… Iar te-a supărat sor-mea? încerc eu să arunc mâța moartă în tabăra adversă, deși era evident că eu eram cel vizat.

– Auzi, spune mama răstit. Tu cam vorbești în somn, așa…
– Ei na! zic eu mirat nevoie-mare.
– Ia zi-mi, domnu’ Andrei, tu la fel de urât vorbești și când ești afară?!

Comments are closed.