Sunset and solitary flowers

Sunset and solitary flowers

Am întâlnit o floare fără frumuseţe. Dar locul unde era, singurătatea din jur, modestia dorinţelor, împăcarea cu destinul, împlinirea rostului, sugerau sensurile adânci ale vieţii, mai clar şi mai grăitor decât în grădinile cu flori, în pădure sau prin lunci. Poate pentru a ne arăta că şi fiinţele mărunte cunosc formulele filosofiei sintetice. În grădina de flori totul pare firesc. Pământul e bun,  negru, umed şi florile se etalează în evantaie de culori. În lunci, florile sunt diamante aruncate de o mână nevăzută, sunt peste tot şi strălucesc ca stelele pe cer. În pădure e umbră bună şi tulpinile se înalţă ca în temple, coloane de marmură la nesfârşit. E un rost pe care îl înţelegem. Acolo e locul florilor, al copacilor şi cresc în voie. Dar pe un zid, pe o ruină ? Doar blestemul te poate duce pe un loc atat de sterp.

Într-o toamnă cenuşie, inertă, spre sfârşit, când aştepţi să vină iarna peste noapte, ne aflam retraşi într-o cameră caldă, cu miros de busuioc, undeva în în satul de munte al bunicilor mei. Se povestea cu inflexiuni lirice, despre toate, despre nimicuri, dulci nimicuri spuse sincer ca destăinuirile. Până s-a lăsat umbra, la început rară, apoi densă. Ne-a trezit soarele venit la geam ca un colindător cu obrazul roşu. N-am rezistat dorinţei şi am ieşit în tindă să admir cerul de un albastru siniliu înălţat în nemărginire şi soarele în coborâş  spre marginea pădurii. O lumină trandafirie acoperea satul cuprins de liniştea înserării. Atunci am descoperit floarea singuratică. Pe zidul bătrân ce despărţea curţile, ridica în sus tulpini palide gălbui şi câteva flori întârziate, tot palide, alburii. O floare veşnică, cu frunze pline de suc. M-am apropiat şi am frînt o tulpină. S-a scurs în mână un lichid vâscos. M-am întrebat : cum va înfrunta această creatură fragilă, iarna ? De unde atâta putere când trupul ei va îngheţa şi va fi ca o stilcă sfărâmicioasă ? Va cădea într-un somn de moarte, va fi o amintiretristă, cu gând de renaştere miraculoasă. Şi totusi primăvara, floarea solitară va alunga somnul. Mugurii – începutul vieţii – vor miji în noi aripi, cu gest spre soare. Nu va fi o desfăşurarea de flamuri victorioase ca în pădure. La floarea solitară cursul vieţii e mai lent, mai cumpătat. Să fie aici secretul puterilor neînţelese, care înfruntă sărăcia, arşiţa,  gerul ?

Comments are closed.