O afacere vesnica

L-au scos pe unul si l-au bagat pe altul la nici doua minute dupa. Alti trei mai erau in asteptare si doua masini ii aduceau pe unii in locul primilor doi scosi afara. Este vorba despre frecventa cu care cateva familii indurerate isi duceau mortii la casa mortuara, de acolo la biserica din apropiere si apoi spre cimitir. Totul se desfasura mecanic, rapid, programat, singurii factori umani fiind chipurile sfasiate de durere ale catorva rude sau prieteni apropiati ai defunctilor.

Eram inconjurat de zeci de vitrine in care erau asezate de la cele mai saracacioase si simple coroane de flori si cruci din lemn, pana la sicrie full option pentru confortul vesnic al mortului care-l va ocupa.  Din fiecare magazin intra si iesea cel putin o persoana. Peste drum de una dintre cele trei case mortuare, compartimentate in asa fel incat fiecare viu sa vegheze la mortul sau in intimitate, scria cu litere de-o schioapa: “Pomeni, parastase, nunti, botezuri”. O tanti de vizavi, adapostita de un fes imens din lana de bazar, pazea trei caldari cu garoafe si spargea tacticos seminte sprijinita de capacul unui sicriu. Trafic aglomerat, claxoane ce-l instiintau pe Dumnezeu ca-i mai vine un fiu la poarta, microbuze pentru ultimul drum si zeci de oameni in negru tinand flori colorate in maini.

Moartea e sora buna cu comertul. Moartea vinde in draci. Unii dintre noi se imbogatesc pentru ca altii mor. Cand mor? In fiecare zi. Trebuie sa ne ingropam mortii? Da. Care este cea mai durabila afacere din lume? A-min! La ce ma astept intr-un viitor nu foarte indepartat? Aparitia unui hypermarket funebru pe un loc luminat si cu verdeata de la intrarea in oras.

Comments are closed.