Iubire la grămadă

– Mă, fiule, grăieşte duios preotul Ioan. Dacă tu ăi vre’ s-o ceri pă Ileana, apăi cere-o, mă, că uite şi ăla a lu’ Istrate o venit să-mi zâcă câte bucurii are la ie.
– A lu’ Istrate?! se miră Grigoraş simţind cum îi tremură pleoapa ochiului drept.

Se uită nedumerit spre cer ca şi când ar aştepta un semn, o lămurire.

– A lu’ Istrate, părinte?! repetă el ca o placă stricată.
– A lu’ Istrate, mă. A lu Istrate, îi confirmă popa Ioan.

Grigoraş îşi pune mâinile-n şold şi de data asta priveşte lung pământul de sub picioarele-i ce au arat multe ogoare, şi parcă ar vrea să muşte o bucată din el şi s-o mestece până când i s-or crăpa dinţii.

– D-apăi să-i i-au vaca-n-

Popa Ioan reacţionează imediat şi-l blagosloveşte peste ceafă cu o palmă grea, duhovnicească, aşa cum îi dăduse vreo treizeci de bucăţi mântuitoare neastâmpăratului Agapie când l-a prins păcătuid cu scârbăvnicia furişat în clopotniţă.

– Mă! Da’ nu-ţ’ oleacă dă ruşine să spui asemenea vorbe spurcate în prezenţa me?! se răsteşte popa.
– Să mă ierţi, părinte Ioane, spune Grigoraş spăşit. Da’ ăsta a lu’ Istrate îi mai urât ca p*z*a babii Frusîna. Cum să aibă el bucurii şi bezele la Ileana me?!

Popa Ioan cade puţintel pe gânduri şi îşi mângâie încet barba revărsată peste sfântu-i burtihan. Deodată, parcă ieşit din transă, îi trage lui Grigoraş o dormeză după ceafă mai aprigă decât prima, ce părea o mângâiere pe lângă asta. Sub efectul păliturii, Grigoraş se duce doi paşi cu capul înainte…

– Apăi da’ de unde ştii tu, muceo, cât îi de urâtă vulva Frusînei?! zbiară preotul.
– Păi mă gândeam şi io, că n-avui de unde s-o văz. Dacă Frusîna îi cotoroanţă, nu-i normal să-
– Ia, gata! i-o taie scurt popa Ioan. Nu te mai milogi atâta că o venit şi a lu’ Istrate să-mi zâcă că ar vre’ s-o ceară pă Ileana. Are voie să face ce o vre’, pricepi?
– Pricep…
– Ca şi cu la ăsta a lu’ Panaite, continuă popa. Io i-am zâs clar: „Fiule, omu’ îi dator să-ncerce…“
– A lu’ Panaite?! se holbează şocat Grigoraş. Şi el o venit să zâcă de Ileana me?! Şi el o vre’?!
– Amu’, na. Ce oi vre’? Să nu se mai uite nimeni la ie?

Grigoraş priveşte disperat în jurul său, parcă să fie sigur că nimeni nu-l mai aude.

– Părinte Ioane, io am să mă spânzur! zice el roşu la faţă de furie şi privindu-l în ochi pe popă.
– Hă! Hă! Mă, da’ prost te-o mai răhăţât mumă-ta, spune popa în timp ce râde. N-ai să-ţ’ pui tu ştreangu’ dă gât, vez’ de treabă…
– Da’ am ajuns la disperare şi amu’ altă cale nu-i! spune hotărât Grigoraş.
– Mă, continuă popa zâmbind. Îl ştii p-ăsta a lu’ Rostovescu?
– Îl ştiu.
– La fel mi-o zâs şi el ieri când i-am spus că a lu’ Istrate şi a lu’ Panaite vor s-o ceară şi ei pă Ileana. No, că el o şi plâns ca o muiere la mine, de mai-mai ca să-l cred.
– Rostovescu?! strigă Grigoraş cu venele umflate pe gâtlej.
– Ho, mă! Că n-o făcut nimic, rânjeşte popa Ioan. E teafăr. Chiar az’ am dat ochii cu el pe uliţa dinspre primărie şi era tăt un zâmbet, ca o primăvară…
– Zâmbea?!
– Zâmbea, mă…
– Apăi şi unde se duce el, aşa, zâmbind? întreabă Grigoraş.
– O zâs că la Ileana, răspunde preotul.

Comments are closed.