CaliPornia

CaliPornia

Eram in primele mele zile la bordul unui vas de croaziera ticsit cu cetateni britanici. Cei mai multi dintre ei erau deja la varsta a treia si mi se umplea sufletul de bucurie cand ii vedeam zburdand derizoriu prin fata Receptiei sprijiniti in bastoane, blindati cu aur si imbracati la fel de prost ca Oana Zavoranu. Intr-o jumatate de ora, trei englezi batrani te oboseau cat in 12 ore de munca in redactia Adevarul de Seara. Daca zareau o coada se instalau repede la rand. Abia dupa 20 de minute de asteptare cereau revoltati sa li se comunice scopul pentru care isi suprasolicitau varicele.

La mine in Receptie, locul in care am crezut ca-mi voi da obstescul sfarsit cu gandul la zacusca de acasa a mamei, orele treceau greu, iar agitatia era ca-n prostia aia de film 2012. Problema care ma facea sa ma dau cu fruntea de birou era multitudinea de dialecte si accente englezesti ce-mi penetrau timpanul, ajungeau la creier si mi-l violau la fel cum fac flacaii cu babutele prin satele patriei. Desi ii rugai cat se poate de frumos, irlandezii si scotienii aveau o ambitie draceasca de a-ti repeta o vorba neinteleasa de tine exact la fel cum fusese pronuntata anterior. La ei se mai adauga engleza iliesciana (cuvant inventat de mine, pe loc) a unui ghiveci de colegi greci, egipteni sau filipinezi.

Filipinezii erau cei mai numerosi. Erau atat de multi incat aveau prorpiul lor sindicat si bucatar – cu tot cu sala de mese (nu am reusit niciodata sa aflu unde tineau pekinezii pentru ciorbe). Pe filipacul Jesse il mai vazusem o singura data de la venirea mea pe barca. Lucra in room service impreuna cu conationalul Cristi, care in Romania fusese profesor de istorie.

Aveam un moment de repaus fiind proaspat masacrat verbal, pret de 45 de minute, de doua domnisoare englezoaice trecute de pragul de 70, vibrante si machiate strident, cu rujul patruns in ridurile prelungite ale buzelor. Eram distrus „psihiologic”. Colega mea, Elmira, turcoaica din Medgidia de profesie economist, se prefacea ca butoneaza cu folos la un calculator. Jesse, care era un pic mai inalt decat Iri Columbeanu, apare de nicaieri in fata biroului, gafaind usor, cu ochii migdalati atintiti spre mine:

– Ai uant chei tu cabin sevan paip-paip pliz, imi zice scurt si incet cat sa ma faca sa ciulesc urechile.
– Ce vrea ma asta? O intreb intrigat pe Elmira, care inca isi tinea lentilele lipite de monitorul ma-sii.

Se face ca nu m-aude. Mie nu-mi venea sa cred ca pe langa cei, cu putin peste, 1.500 de pasageri va trebui sa-mi antrenez creierul ca sa-l inteleg si pe omul din fata mea cu care urma sa lucrez zi de zi, sapte zile din sapte.

– Say that again, Jesse, il rog eu pe un ton care ar fi trebuit sa-i dea de inteles ca-s iritat si ca el are toate sansele sa fie picatura care urma sa umple paharul.
– Chei – tu – cabin – sevan – paip – paip, repeta el apasat si putin mai tare.
– Seven paip paip?
– Yes!, raspunde bucuros ca in sfarsit reusise sa se faca inteles.

Deja vizibil nervos, cu ultimele puteri ma intorc catre Elmira.

– Bai, ii smulg limba lu’ asta si ma sterg cu ea la-
– Stai ma calm. Vrea cheia de la cabina 755, dar ei nu pot sa-l pronunte pe „f”, imi raspunde ea amuzata nevoie-mare.
– Cum adica ei nu pot sa-l pronunte pe „f”?… Cine, ma? Filipacii?!
– Da, ma, da.

Mi se parea tare ciudat si trebuia sa testez si sa verific cu ochii si urechile din dotare. Imi intorc privirea catre Jesse, care, afisand un zambet bland si tamp, incerca sa deduca ceva din conversatia mea cu Elmira.

– Jesse, incep eu cu avant, please… say – California.
– Calipornia, reproduce el imediat, mentinandu-si ranjetul.
– Bai esti nebun?!, zic tare, pe romaneste, in pragul unei crize de ras.
– Say… umm, fuck you!
– Pac iu!, repeta el

Ne-a bufnit rasul pe amandoi, iar asta a facut sa-mi treaca orice urma de suparare si nervi acumulati pana la momentul respectiv. Da, filipinezii, din toate insulele, nu pot articula consoana „f”. Daca nu stiati, ati aflat acum. Ah, era sa uit, artistul preferat al lui Jesse era Frank Sinatra.

Comments are closed.