Am zis!

Stăteam aşa aiurea în pat, fără scop şi folos, la fel cum stă lubeniţa de la turci pe taraba ţăranului român, când deodată văd că la picioarele mele apare o siluetă a ceea ce părea o imitaţie nereuşită a domnului Myaghi din Karate kid (ăla originalul). Am stat şi m-am gândit că schimbatul ţigărilor este o treabă mult mai serioasă decât s-ar crede, efectele secundare putând fi, iată, mai dăunătoare decât o tuse de sclav asmatic. Am zâmbit apoi la gândul că în locul lui Myaghi ar fi putut să fie Mircea Solcanu, deci întotdeauna e loc şi de mai rău. Rânjetul mi-a pierit când irealul Myaghi scoate o nuieluşă de sub mânecă şi-mi arde una peste tălpi de am zis că mi-a fost administrat un moldamin în inimă de o asistentă neşpăguită.

– Tu – putoare! îmi spune răstit. Copacul care nu primeşte apă nu dă roade, continuă el.

„Deci asta înseamnă să fii nebun“, îmi zic în mintea mea în timp ce deja îmi imaginam secvenţe cu mine legat de unul dintre paturile jegoase de la spitalul de glumeţi de la Palazu Mare, cu un nene chel şi burtos la căpătâi care-mi povesteşte despre experienţele sale intime cu Elena Ceauşescu.

– Nu eşti nebun, spune Myaghi. Doar putoare!

„Deci citeşte gânduri“, îmi zic. Dacă tot am luat-o randeaua, măcar poate aş putea să găsesc o explicaţie pentru apariţia paranormală de la picioarele mele.

– Cum ai apărut? De unde vii? întreb cu glas piţigăiat.
– Întrebări fără sens, ale căror răspunsuri nu vor face decât să te facă să te simţi şi mai nebun. Pot doar să-ţi spun că sunt un rod al minţii tale.
– Atât poate mintea mea… un Myaghi?! De ce dracului n-o am în faţa mea pe Jessica Alba? întreb revoltat.
– Pentru că eşti putoare! răspunde imediat imaginatul.
– Bă da mă laşi cu treaba asta cu putoarea?!… Ia, dispari!

Şi dispare ca şi când nici n-ar fi fost acolo. „What the fuck?!“ îmi zic gândindu-mă la porcăria asta de melodie ce se aude din toate difuzoarele cârciumilor, cluburilor şi taxiurilor din oraş. „Întâmplarea asta trebuie să apară pe blog“, spun hotărât nevoie-mare. Şi iat-o…

Bineînţeles că nu este altceva decât un amzism nesimţit cu care trebuia să-mi fac revenirea pe blog după o absenţă, la fel de nesimţită, de aproape una bucată lună. Vă mulţumesc din adâncul sufleţelului meu mic şi negru celor care, pe parcursul acestei luni, aţi mai aruncat câte un ochi pe aici în speranţa că „poate Amza a mai scris dracului şi el ceva“. Absenţa, că trebuie să dau o explicaţie, este justificată nu de un concediu de neam prost undeva prin insulele din Caraibe ci de probleme profesionale ce pot apărea oricând în viaţa oricăruia dintre noi. Fiind un blog umoristic vă daţi seama că având o cisternă plină cu rahat în suflet e mai greu creezi ceva care să aducă un zâmbet pe chipul cuiva şi decât să faci treaba în stil ţigănesc mai bine n-o faci.

În încheierea acestei mirobolante postări vreau să-i mulţumesc văcuţei mele dragi de pe Haoleu! pentru grija pe care mi-a purtat-o în această perioadă de absenţă. Văcuţo, iată că am revenit, după cum ţi-am promis. Aşadar, staţi prin zonă pentru că am o traistă plină cu amzisme pe care sunt pregătit să le vărs aicişa ca să ne hăhăim organizat şi să ne simţim mai deştepţi decât alţii, pentru că, în fond, chiar suntem. Am zis! (amzis – ce tare!)

Comments are closed.